Nu este nevoie să te justifici. Și brusc totul a fost mai clar
Story time.
„Nu este nevoie să te justifici.”
Asta mi-a spus V, soțul meu, după ce am ieșit răvășită din camera copilului pentru că riposta la somnul de seară.
Că l-am pus în pat prea târziu, prea devreme, mai voia să-i citesc încă o dată cartea, îl durea ceva, voia în brațe, voia să fie mângâiat, îi era sete și câte și mai câte gânduri îmi treceau prin minte. Și nu doar că mă acaparau și încercam, indirect, să mă învinovățesc, dar simțeam că cineva așteaptă cu nerăbdare să zic ce am făcut greșit.
Nu fac ceva bine (aka acceptat sau diferit față de cei din jur) pentru mine este egal cu trebuie să dau o explicație. Indiferent că vreau sau nu.
De ce? Pentru că așa am fost învățată.
De ce nu ai luat notă mai mare?
De ce ți-a fost rușine?
De ce plângi?
De ce nu mănânci?
De ce nu zâmbești?
De ce nu vorbești?
De ce, de ce, de ce.
Iar de când am devenit mamă, întrebarea care îmi inundă urechile de bucurie este - De ce plânge?
Iar eu trebuie să vin cu un răspuns, nu? Chiar dacă îl am, chiar dacă nu. Mai ales dacă nu - nu acceptă (mai) nimeni nu știu de ce plânge. Doar sunt mamă, ar trebui să știu tot. Și dacă nu știu, de ce nu știu? Nu-mi cunosc îndeajuns de bine copilul? Lasă că știu alții mai bine de ce plânge.
Și uite așa, V. a îmbrățișat copilul Ștefania spunându-i „nu este nevoie să te justifici”.
Vrei să știi ce am simțit?
Eliberare. Am respirat ușurată și am plâns.
Pentru prima dată, cineva mi-a spus, conștient și sincer, că nu este nevoie să mă justific. Că nu trebuie să mă dau peste cap să găsesc motivul pentru care lucrurile au luat o altă întorsătură în program și, mai ales, să încep să explic motivul doar pentru că sunt obișnuită ca cineva să aștepte acele explicații.
Concluzia poveștii?
Aproape zilnic îmi repet fraza magică și încerc să mă obișnuiesc cu ea. Să o accept și să o internalizez. Uneori este ușor. Alteori uit complet și încep să mă spumez ca albușurile cu zahăr la un de ce insistent.
Ne citim în următorul articol.
Hugs,
Ștefania