Sindromul impostorului. Sau cum am realizat că nu toată lumea vrea să-mi critice munca

Ce-ar fi blogul acesta fără puțină introspecție?

Hai să-ți povestesc ce mi s-a întâmplat.

În urmă cu câteva zile am avut o discuție cu o cunoștință dragă care mi-a spus părerea ei despre blog.

„În toată fuga de azi, (blogul) parcă este ceva mai tihnit. Plus, îmi amintește nostalgic de liceu.”

RED LIGHTS, RED LIGHTS în capul meu.

Liceu. Cum adică liceu? De ce liceu? Ce scriu este pueril? Râde de mine? Știam eu că trebuie să-mi țin gândurile acasă.

Brusc, toate motivele bune pe care le aveam atunci când am început să-mi aștern gândurile și ideile pe blog au făcut POC și-au dispărut.

Parcă a zis și un tihnit care, dacă stau puțin să mă gândesc și să-l pun în context, pare că vrea să-mi transmită ceva de bine. Dar crezi că l-am băgat de seamă?

Nici eu.

Dintr-o dată totul era negru. Mă înfășurasem într-o pătură de nu-uri, plină cu de ce-uri și de știam eu că-uri. Toate sclipind în jurul cuvântul NU. NU. NU.

Când am recitit mesajul, am stat puțin pe gânduri. Să o întreb de ce îi amintește de liceu? Să mă prefac că nu a zis nimic? Să spun mulțumesc și să trec mai departe?

Dacă dorința era să mă eschivez, mâinile mele au tastat repede „Oh, liceu? sper că nu în sensul rău.” Și apoi mai că-mi venea să mă bag sub pătură și să nu mai ies de acolo.

Pentru că da, ce să vezi, toată perioada liceului, adolescența, răutățile (știm toți despre ele, da?), râsetele, mișto-urile făcute, ÎNTODEAUNA, în glumă, m-au triggeruit în perioada aceea.

Și, inevitabil, asociez perioada cu ceva rău. Și am așa o vagă impresie că mai sunt persoane din generația mea care simt exact la fel.

Bonus, în acea perioadă, blogurile nu mai erau așa la modă. Sau cel puțin eu nu eram familiarizată cu ele. Deci clar nu mă puteam gândi la ceva de bine după acel mesaj.

Am mai spus că n-am văzut cuvântul tihnit, da?

Revenind la poveste, ea mi-a răspuns

„De ce ar fi rău? Nu, e nostalgie frumoasă. Citeam bloguri atunci și era totul mai calm în online.”

Și uite cum umerii mi s-au relaxat și golul din stomac a dispărut. Ce voia să-mi transmită era, de fapt, efectul blogului asupra ei.

Ceea ce m-a bucurat nespus și m-a făcut să zburd puțin de fericire pentru că cineva mi-a spus fix ceea ce eu voiam să transmit prin ceea ce scriu: să ofer oamenilor mici momente pentru deconectare, mici pauze, în tumultul zilelor pline, cu povești reale, unele chiar personale, care să-i inspire, să le ofere o energie naturală și creativă.

Ce am învățat după acest episod?

• Că nu toată lumea îmi critică munca sau este împotriva mea.
• Că am nevoie de răbdare, lucru cu sinele și de multă iubire - de la mine pentru mine, cum s-ar zice.
• Că am nevoie să-mi recapăt încrederea în cine sunt și în ceea ce fac.

Dacă ai avut și tu vreun gând despre blog, ori despre vreun articol scris până acum, sunt tare curioasă să-mi lași părerea ta într-un comentariu, e-mail sau mesaj pe Instagram.

Poate, cine știe, îmi mai schimbă puțin perspectiva asupra ceea ce fac. Și-mi mai crește încrederea în sine.

Ne citim în următorul articol.

Hugs,

Ștefania